Suntem responsabili de ceea ce știm

Luna iulie a fost marcată de două cazuri care au șocat opinia publică – copilul de 9 ani din Cluj care a murit după ce a fost bătut de propria mamă și copilul din Cugir filmat în timp ce era agresat de un grup de colegi. Aceste două situații pun în discuție atât legislația și procedurile din domeniul protecției copilului, dar și educația generală care se face în familie și la școală. Specialiștii FRCCF consideră că fiecare dintre noi ar putea, pornind de la aceste cazuri, să facă o introspecție pentru a analiza în ce măsură suntem pregătiți să reacționăm față de o situație similară. Pentru că nu doar nepăsarea și indiferența profesioniștilor a dus aici, ci și nepăsarea și indiferența noastră, a tuturor.

Interviu cu Gabriela Urian, consilier psihologic și vocațional la Centrul de zi EveryChild, care oferă servicii sociale acreditate pentru 45 de copii vulnerabili.

Gabriela este doctorand la Școala de
Psihologie Cognitivă Aplicată a UBB și educator parental acreditat
Circle of Security International.

Care sunt cauzele care duc la o situație precum cele descrise mai sus?

Agresivitatea și violența au în spate o mulțime de emoții foarte intense, adunate în timp, nereglate. În cazul de la Cluj s-a ajuns la o asemenea situație din cauza traumei pe care mama copiilor – ea însăși provenită din sistemul de protecție – a adunat-o. Trauma de a fi abandonată, de a fi agresată pe parcursul mai multor ani și lipsa unei persoane la care să apeleze pentru reglarea propiilor emoții au transformat-o din victimă în agresor și într-un antrenor și arbitru al agresiunilor dintre copiii ei. Ea nu face decât să perpetueze modelul de violență pe care l-a învățat ca fiind normalitatea.

În cazul de la Cugir, fiind vorba de un grup de copii de aceeași vârstă, mă gândesc că a intervenit și termenul de competiție, de concurs: cine reușește – dureros spus – să agreseze cel mai „competent” victima. Comportamentul agresorilor arată că există lacune serioase în ceea ce privește felul în care au fost stabilite regulile de comportament față de ceilalți, față de ce este acceptabil și ce nu, față de ce poate să te rănească pe tine sau pe ceilalți.

Semne

Ce anume trădează existența unui abuz? Există niște semne care arată că ceva nu este în regulă?

Dacă ne gândim la copii, semnele pot fi vizibile din felul în care își exprimă nevoile. Mulți copii care nu au o persoană care să răspundă nevoilor lor nu și le mai exprimă. Sau atunci când trebuie să vorbească despre ei le e foarte greu să spună, de exemplu, ce le place sau care sunt trei calități ale lor. Le este foarte greu să-și comunice nevoile firești – nevoile fizice poate – sau unii și le exprimă într-un mod foarte strident. După aceea, sunt copiii care fie se agață de ceilalți, căutând afecțiune și suport psihologic într-o persoană străină – pe care o întâlnesc la școală sau în centre de zi, cu care intră mai des în contact -, fie sunt neîncrezători. Neîncrederea, de regulă, este un semnal. Când nu sunt constant într-o relație, când nu mă pot deschide față de ceilalți, poate fi un semnal că acolo se ascunde ceva.

Acestea sunt niște semnale pe care le observă mai degrabă un specialist…

Din punctul de vedere al omului obișnuit, mă gândesc la copii etichetați ca fiind dificili sau problematici – cu tulburări de comportament – copii etichetați drept prost crescuți… De cele mai multe ori, dacă nu întotdeauna, în spatele comportamentelor negative ale copiilor stau nu neapărat situații de abuz, dar situații de izolare, de singurătate emoțională.

Poate de fapt termenul „prost crescut” este folosit corect, pentru că vorbim despre un copil care este crescut într-un mod greșit…

Da, exact, este crescut într-un mod greșit. Poate material primește ce trebuie, dar nu primește ceea ce are mai mare nevoie – pe cineva cu care să comunice, cineva care să-l asculte, care să îi fie alături, să îl ajute să-și gestioneze și să își exprime emoțiile. Nivelul foarte ridicat de complianță poate semnala la rândul său o situație în defavoarea copilului în familie. Un copil care face tot ceea ce-i spui – nu contestă, nu-și ridică semne de întrebare – poate semnala existența unui părinte care folosește controlul excesiv, un părinte care pedepsește, un părinte care setează limite extrem de rigide.

Până acum am vorbit de abuzul emoțional… Cum rămâne cu cel fizic?

Semnele fizice – de la vânătăi, zgârieturi, înțepături în diferite zone ale corpului, păr smuls, la haine/obiecte personale distruse – pot fi semne de agresiune fizică. Copiii care-și pierd repetat rechizitele școlare, de exemplu, s-ar putea să fie în situația de a le fi distruse, de fapt. Abuzul fizic e mai ușor de identificat, cu excepția abuzului sexual. Pentru că s-ar putea ca victimele – copiii – să considere,sau să li se inducă ideea că este o formă firească de apropiere. Și aici e foarte greu să-ți dai seama imediat, este nevoie de o echipă care să pună cap la cap informații, să colaboreze bine.

Reacția

Ce facem, cum procedăm, când sesizăm un abuz emoțional sau unul fizic?

Ca profesioniști – și mă gândesc aici, la personalul din școli, din grădinițe, din centre de zi: putem avea o discuție – sau mai multe, pentru că de regulă răspunsurile nu vin așa, la prima strigare – cu copiii, după care să avem o discuție – sau mai multe – cu părinții. E important și să semnalăm autoritățile vizate: Protecția Copilului, Poliția, se pot face evaluări medicale… E important și ca fiecare să își facă eficient treabape domeniul lui. Iar asta nu înseamnă doar că am bifat faptul că am discutat și am întrebat persoana respectivă ce mai face… Ci chiar să investigăm, să căutăm mai multe perspective asupra a ceea ce se întâmplă. Pentru că de multe ori imaginea se crează așa, ca o piesă de puzzle, din multe perspective și ajutăsă extragi ceva de la fiecare. Și este iarăși foarte important ca fiecare să-și cunoască și să-și recunoască limitele. Pentru că, de exemplu, eu, ca și consilier psihologic, nu pot să lucrez pe o situație de traumă. E foarte important să fie implicat un psihoterapeut și să se realizeze o evaluare clinică înainte. Este foarte important să știm ce competențe avem – concret – prin formarea pe care am urmat-o. Așa că am citit o carte, trei sau cinci despre traumă da, mă face să am o ideea despre cum se abordează în terapie, dar nu neapărat să pot interveni competent.

Deci – să investigăm cazul, să ne recunoaștem competența, să ne realizăm pe deplin sarcinile care țin de noi, să completăm puzzle-ul împreună cu ceilalți implicați și să semnalăm autoritățile – asta avem de făcut ca specialiști. Cum ar trebui să acționeze omul obișnuit?

Din păcate la noi s-a încetățenit ideea de a nu te băga în familia celuilalt. Dar, când știm despre ceva, suntem responsabili deja de acel ceva și trebuie să acționăm.  Dacă știu despre o situație de violență fizică sau abuz emoțional e important să semnalez. Pot să merg din aproape în aproape: să-i spun părintelui că mă îngrijorează că-i aud copii plângând și să întreb ce se întâmplă. Dacă văd că nu se schimbă nimic, pot să anunț poliția să intervină. De regulă copiii au imaginea proximității zonei în care locuiesc și, ca vecin, pot să îi ofer un suport copilului discutând cu el. Asta nu înseamnă că intru peste părinți, dar discutând, când ne întâlnim – întrebându-l ce faci?, cum ești? – pot să creez o relație de încredere care să-i permită să se deschidă. Asta este similar cu investigația, la specialiști. Legat de cealaltă parte, de a semnala specialiștilor sau instituțiilor competente, este important să facem asta cât mai prompt. Pentru orice cunosc, trebuie să mă fac responsabil.